<
>

O scrisoare pierdută

-tema şi viziunea/particularităţi de construcţie/caracterizare/tipuri de comic -

Perioada de după 1860 se caracterizează prin transformări importante în cultura română, reprezentând deschiderea epocii marilor clasici printr-un spirit de modernizare impus de tânăra generație. Un rol esențial în dezvoltarea culturii românești l-a avut Societatea Junimea ce a constituit o mișcare de sinteză și manifestare a spiritului critic, activând din anul 1863 până la sfârșitul secolului XIX. Junimiștii s-au raportat critic la generația pașoptistă, susținând promovarea unei literaturi originale, cu specific românesc, dar raportată la cea europeană și criticând lipsa de echilibru dintre paradigma culturală impusă de „arderea etapelor” și capacitatea de receptare critică a acesteia. În 1867, societatea înființează o tipografie, o librărie și o revistă proprie, Convorbiri literare, în paginile căreia vor fi publicate articolele lui Maiorescu și operele marilor clasici, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.

Dramaturgia cunoaşte o desăvârşire în această perioadă, specia comediei fiind cultivată cu precădere la un nivel estetic superior de către I.L.Caragiale care oferă o frescă a societăţii româneşti sfâşiate de „formele fără fond” contemporane sieşi dar care se dovedesc de o eternă actualitate. Pe scurt, comedia, alături de tragedie, a apărut în Antichitate cu scopul de a sancţiona scenic defecte ale naturii umane surprinzând într-o manieră satirică tipuri umane şi moravuri ale societăţii şi având întotdeauna un final fericit. Pe scena dramaturgiei româneşti, specia a luat amploare în perioada paşoptistă prin intermediul lui Vasile Alecsandri ale cărui piese au avut ca subiect formele hibride ale civilizaţiilor din secolul al XIX-lea ce se înscriau în sfera ridicolului

A treia din seria celor patru comedii ale lui I.L. Caragiale, „O scrisoare pierdută”, a avut premiera pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti la 13 noiembrie 1883 şi a fost publicată ulterior în 1885 în revista „Convorbiri Literare”. Sursa de inspiraţie au constituit-o în acest caz, noile alegeri impuse de guvernul liberal odată cu revizuirea Constituţiei din acelaşi an cu apariţia piesei. Viziunea realistă a dramaturgului este susţinută de personajele acţionează ca nişte marionete lipsite de valori morale şi de interioritate. Opera lui Caragiale se pliază aşadar pe ideile junimiste şi pe estetica realismului, viziunea sa despre societatea autohtonă coinicizând cu cea a lui Titu Maiorescu exprimată în teoria formelor fără fond.

Comedia „O scrisoare pierdută” exprimă vocaţia de scriitor realist al lui Caragiale atât prin spiritul de observaţie critic cât şi prin preocuparea pentru fenomenul social. Obiectivitatea, veridicitatea realizată prin tehnica acumulării detaliilor, tipică acestui curent, plasarea acţiunii într-un timp şi spaţiu reale bine definite, dar şi caracterul general al situaţiilor expuse reprezintă trăsăturile fundamentale ale operei. Personajele ţin de domeniul ridicolului întrucât râsul este considerat un mijloc de ameliorare a moravului şi a tragicului din spatele unei situaţii, atitudine prin care scriitorul atinge dezideratul educativ al artei.

Genul dramatic denumeşte aşadar o formă complexă de artă, cuprinzând operele literare al căror scop este de a fi reprezentate scenic. Viziunea despre lume este obiectivată şi redată prin replicile personajelor, completate în didascalii de elemente nonverbale şi paraverbale ce au rolul de a fixa personajele, elmenetele de statut social care le definesc precum şi a de a oferi informaţii despre trăirile, mimica şi gesturile lor. Modalitatea compoziţională de bază este deci dialogul iar structura este specifică, acţiunea organizându-se în acte şi scene.

Compoziţia textului dezvăluie arta construcţiei clasice astfel încât cele patru acte cu un număr variabil de scene marchează etape esenţiale în evoluţia subiectului. Opera fiind destinată reprezentării scenice, timpul este limitat, aşadar acţiunea este concentrată, plină de suspans iar personajele sunt aduse în scenă pe măsura amplificării conflictului fapt ce sporeşte tensiunea dramatică. În acest sens se observă că piesa debutează ex-abrupto, în plină intrigă, expoziţiunea desfăşurându-se în afara cadrului scenic. Aparţinând speciei comediei, piesa „O scrisoare pierdută” întruneşte caracterisiticile acesteia: personajele aparţin păturilor de jos şi de mijloc ale societăţii, situaţiile surprinse sunt de natură să stârnească râsul spectatorului, limbajul are ca model vorbirea comună iar finalul este fericit, presupunând ameliorarea conflictelor.

Titlul anticipează intriga piesei desemnând obiectul care devine instrument al şantajului. Acesta este reprezentat de o scrisoare de dragoste adresată de Tipătescu, prefectul judeţului, lui Zoe Trahanache iar articolul nehotărât „o” are ca efect generalizarea, sugerând banalitatea şi repetabilitatea evenimentului. Precizarea iniţială „în zilele noastre” susţine actualitatea situaţiilor prezentate. Spaţiul scenic este restâns având şi funcţia simbolică a jocurilor de culise; se subliniază faptul că deciziile majore sunt luate în spaţiul privat şi nu în cel public.

Conflictul derizoriu al jocurilor de interese îmbracă aparenţa unei confruntări între două grupări politice, una conservatoare reprezentată de Trahanache, Zoe, Tipătescu, Brânzovenescu, Farfuridi iar alta reformatoare constituită în jurul lui Caţavencu care speră să treacă la putere. Conflictul se amplifică treptat prin tehnica bulgărelui de zăpadă care presupune proliferarea situaţiilor tensionate şi implicarea unui număr din ce în ce mai mare de personaje. Cetăţeanul turmentat menţine tensiunea dramatică prin pierderea repetată a scrisorii iar Dandanache la rândul său reprezintă elementul surpriză, lovitura de teatru.

Acţiunea evoluează într-un ritm alert, desfăşurându-se concentric întrucât situaţia finală coincide cu cea iniţială. Actul întâi cuprinde expoziţiunea şi intriga iar atenţia este focalizată asupra unui personaj de referinţă, Ştefan Tipătescu, surprins într-o ipostază specifică pieselor lui Caragiale, citind ziarul. Este subliniată relaţia de vasalitate dintre prefect şi poliţaiul oraşului, Pristanda, care execută toate ordinele în schimbul trecerii cu vederea a unor mici fărădelegi. Referinţa la scrisoarea pe care o deţine Caţavencu conturează situaţia-intrigă ce se definitivează în scena a patra prin apariţia lui Trahanache care dezvăluie şantajul. Actul al doilea se realizează prin alternarea unor scene în care apar fie cuplul imoral fie triunghiul conjugal Tipătescu-Zoe-Trahanache. Tensiunea dramatică se intensifică odată cu arestarea ilegală a lui Caţavencu, refuzul său de a negocia, acceptarea într-un final de către Tipătscu a candidaturii lui precum şi teoria conspiraţiei pe care Farfuridi şi Brânzovenescu o dezvoltă. În final are loc o răsturnare de situaţie reprezentată de depeşa primită prin care se solicită desemnarea lui Agamemnon Dandanache. Actul al treilea surprinde lovitura de teatru reprezentată de numirea candidatului după discursurile demagogice susţinute de Farfuridi şi de Caţavencu. Încăierarea organizată de Pristanda în care Caţavencu pierde scrisoarea din căptuşeala pălăriei devine metafora unei lumi haotice. Actul final are menirea de a ameliora tensiunea şi starea conflictuală prin apariţia cetăţeanului turmentat care restituie scrisoarea regăsită destinatarului. Comedia se încheie cu banchetul organizat de Caţavencu în cinstea noului ales ce reuneşte toate personajele şi care conturează o atmosferă de veselie generală prin care este sărbătorit un regim „curat constituţional”.

Viziunea satirică este conturată prin intermediul personajelor care, potrivit tiparului clasic al comediei, ilustrează defecte umane evidenţiate prin comicul de caracter. Criticul Pompiliu Constantinescu identifică în piesa „O scrisoare pierdută” unele tipologii clasice: încornoratul-Trahanache, cocheta adulterină-Zoe, servitorul umil-Pristanda, politicianul demagog-Caţavencu şi Farfuridi, rezoneorul- Brânzovenescu şi cetăţeanul. Relaţiile dintre aceştia sunt definitorii în conturarea caracterului fiecăruia, constituindu-se în principala modalitate de caracterizare indirectă.

Se observă prezenţa diferitor tipuri ale categoriei estetice a comicului, de situaţie, de limbaj, de moravuri şi de caracter, relevante în conturarea personajelor şi a temei piesei, derizoriul unei societăţi care se consideră mult superioară adevăratei sale condiţii. În primul rând se remarcă comicul de situaţie bazat pe drumul circular al scrisorii şi al cărui protagonist este Cetăţeanul turmentat. În primul act, el vine ca un bun cetăţean, fost poştaş, să returneze scrisoarea „andrisantului”, însă îşi dă seama că nu o mai are asupra sa. În actul final se desfăşoară o scenă similară în care de această dată Cetăţeanul este în posesia scrisorii pe care i-o înmânează lui Zoe. Triunghiul conjugal oferă pretextul unor alte scene comice, în care „încornoratul” îi oferă amantului prezumţia de nevinovăţie considerând scrisoarea un fals, o unelată polititcă. Prezenţa cuplului comic Farfuridi-Brânzovenescu amplifică amuzamenul general prin teoria conspiraţiei pe care o elaborează împreună şi prin lipsa de logică a argumentelor pe care le folosesc în discursul electoral.

În ceea ce priveşte comicul de caracter se observă că în cazul fiecărui personaj, este selectată o trăsătură definitorie care este hipertrofiată până la eliminarea tuturor celorlalte. Astfel se pierde latura psihologică, personajele sunt separate de orice trăire interioară şi sunt etichetate după singura caracterisitcă. Comicul de caracter configurează personajul în două modalităţi: prin evidenţierea unei „monomanii” sau prin rolul de compoziţie iar din împletirea celor două modalităţi iau naştere personaje care pot fi încadrate în două tipologii bazate pe criterii diferite.

Comicul de moravuri se desprinde dintre celelalte categorii datorită rolului educativ cu care este asociat. Lista viciilor satirizate în „O scrisoare pierdută” este variată începând cu adulterul, prostia, incultura, infatuarea şi culminând cu demagogia şi corupţia. Acestea sunt surprinse în forma cea mai pură în toate categoriile sociale, de la cea mai joasă la burghezia ce alătuieşte clasa politică. Discursurile potenţialilor conducători, Farfuridi şi Caţavencu dovedesc o lipsă totală de logică şi de moralitate iar Dandanache triumfă şi este sărbătorit cu fast. Presa este la rândul ei criticată, publicaţiile „Răsboiul” şi „Răcnetul Carpaţilor” fiind dornice de scandaluri mondene şi totodată formatoare a opiniei publice întrucât oamenii obişnuiţi le citesc cu „sfinţenie”.

Comicul de limbaj completează ridicolul situaţiilor în care sunt plasate personajele la rândul lor din sfera derizoriului. El constituie în acelaşi timp o modalitate de caracterizare indirectă şi redă culoarea locală şi temporală din Bucureştiul de la finalul secolului al XIX-lea. Agramatismul se regăseşte la majoritatea personajelor cu excepţia lui Zoe şi a lui Tipătescu dezvăluind incultura şi parvenitismul. Discursul lui Caţavencu abundă în neologisme preluate ad-literam (faliţi, travaliu, opiniune) şi care îi trădează lipsa de cultură dar şi dorinţa acerbă de progres rapid, de a se remarca şi de a impresiona alegătorii. Ticurile verbale denotă fie diplomaţia şi răbdarea în cazul lui Trahanache, fie atitudinea umilă, gata mereu să îşi aprobe superiorii a lui Pristanda. Truismele prezente în discursul lui Caţavencu pun în lumină confuzia oratorului şi demagogia candidatului care doreşte să pară intelectual: „un popor care nu merge înainte stă pe loc”.

Comicul de nume este desăvârşit la Caragiale, pentru că, spre deosebire de precursorul său, alege nume subtile, care să îşi dezvăluie adevăratele semnificaţii pe măsură ce trăsăturile dominante de caracter ale acestora se manifestă şi care uneori induc în eroare. Astfel, prenumele Zaharia face trimitere la procesul de zaharisire, întrucât el este conservatoristul, ticăitul care are nevoie de „puţintică răbdare” din partea interlocutorului pentru a procesa informaţiile iar Trahanache vine de la trahana, o cocă moale, uşor de modelat, aşa cum este şi el în mâinile soţiei sale, Zoe, care conduce din umbră atât familia ei cât şi jocurile politice de culise. Caţavencu poate fi asociat fie cu caţaveică, haină cu două feţe, aşa cum are si politicianul demagog care lăcrimează în faţa audienţei când vorbeşte de „ţărişoara” lui dar care nu se dă în lături de la şantaj pentru a obţine postul pe care şi-l doreşte, fie de la caţă, persoană răutăcioasă şi sâcâitoare, aşa cum se dovedeşte acesta a fi când recurge la o metodă josnică, ameninţând cu defăimarea Zoei în lipsa unei susţineri din partea lui Trahanache. Asocierea Agamiţă Dandanache sugerează încurcăturile pe care acesta le provoacă precum şi lipsa de seriozitate pentru că numele său este un diminutiv copilăresc al numelui marelui erou grec, Agamemnon. Pristanda denumeşte un joc popular în care se bate pasul pe loc, aşa cum face şi poliţaiul oraşului care e gata să serveasă pe oricine vine la putere pentru a-şi păstra postul şi pentru a cădea în graţiile acestuia; el este executantul mereu la datorie care în schimb aşteaptă să i se treacă cu vedere micile găinării. Cuplul comic Farfuridi-Brânzovenescu suerează complementaritatea dintre cei doi care alcătuiesc un tot în modul de gândire şi în alianţa pe care o fac la cel mai mic semn de trădare, fie ea imaginară sau reală. Cel mai puţin atins de ironia autorului este Tipătescu al cărui nume provine fie de la tip, ce anticipează încadrarea acestuia în tipul junelui prim fie de la interjecţia tipa-tipa ce sugerează viclenia şi abilitatea acestuia de a se strecura pe scena politică dar şi de a anula orice bănuială din partea lui Trahanache cu privire la relaţia extraconjugală cu Zoe.

Se observă faptul că personajele se înscriu în tipurile umane specifice comediei clasice: Trahanache este încornoratul, Zoe-cocheta adulterină, Tipătescu-junele prim, Caţavencu-demagogul politic, Pristanda-poliţaiul iar Farfuridi-prostul fudul. Cu toate că majoritatea personajelor sunt plate, au o singură trăsătură dominantă de caracter care le guvernează existenţa, deciziile şi comportamentul, există două figuri complexe care animă cadrul banal, în care toţi ceilalţi par să aibă stereotipii de la care nu se abat, şi anume Zoe şi Tipătescu. Cei doi sunt feriţi de ironia şi cinismul autorului pentru că au o inteligenţă aparte, nu au alt morav în afară de aventura pe care o trăiesc dar pentru care pot fi găsite anumite circumstanţe atenuante.

Astfel, Ştefan Ţipătescu este prefectul unui „judeţ de munte”, prieten cu Zaharia Trahanache şi amant al soţiei acestuia, Zoe. El este implicat direct în conflictul politic ce se va adânci odată cu şantajul declarat de Caţavencu, avocatul liberal însetat de putere care vrea să obţină cu orice preţ „mandatul de deputat”. Trăsăturile acestuia se desprind prin mijloace şi modalităţi atât ale caracterizării directe cât şi indirecte, din gesturi, atitudini şi comportament.

În ceea ce priveşte caracterizarea de către alte personaje, acestea îi evidenţiază atât calităţile cât şi defectele. Trahanache îl consideră „băiat bun”, deştept, cu carte dar iute, n-are cumpăt ceea ce „nu face pentru un prefect”, intuindu-i defectul principal. Poziţia privilegiată a lui Tipătescu este descrisă de Pristanda: „de-o pildă, conu’ Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica coana Joiţica; trai neneaco cu banii lui Trahanache...babachii”, poliţaiul executant intuind în simplitatea lui că prefectul se bucură de tot ce şi-ar putea dori cineva: avere, poziţie socială înaltă şi iubire. Prin intermediul autocaracterizării, personajul se defineşte ca un om integru, direct, onest, respingând implicarea sa în jocuri de culise şi dovedindu-şi ipocrizia: „Eu sunt un om căruia îi place să joace pe faţă”. De asemenea, el e convins de importanţa sa în organizarea partidului, afirmând cu o oarecare trufie: „Mi-am sacrificat cariera şi am rămas între dvs. ca să organizez partidul, că fără mine nu aţi fi fost niciodată un partid”.

Şt. Tipătescu se defineşte în special prin acţiunile sale, prin manifestări şi prin modul în care relaţionează cu celelalte personaje. Didascaliile îi surprind gesturile, ţinuta şi miminca: „nervos”, „desperat îşi frânge mâinile”, „puţin agitat” sau „râde silit” în momentul în care Trahanache îi relatează despre şantajul pus în aplicare de Caţavencu, trădându-şi vinovăţia în faţa oricui mai puţin a prietenului care are o încredere totală în el. În ceea ce priveşte delimitarea atribuţiilor sale, aceasta nu pare să existe cel puţin în concepţia sa de impulsiv care e gata să îi ofere titluri, funcţii su moşia Zăvoiului lui Caţavencu în schimbul scrisorii, de parcă administrarea judeţului s-ar fi făcut după bunul său plac. Când avocatul refuză, prefectul devine agresiv: „Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul! [...]Mişelule! Te ucid ca pe un câine!”.

Faţă de Trahanache, el se comportă ca un ipocrit, dovedindu-se un maestru în arta disimulării: când află de la „venerabilul” despre scrisoare se preface indignat pentru a-şi ascunde teama, se miră de îndrăzneala lui Caţavencu şi se arată hotărât să îl pedepsească: „îl împuşc, îi dau foc”. Spectacolul are efectul dorit, Trahanache nu numai că nu îşi pune problema că scrisoarea ar fi veritabilă ci îi şi declară strânsa prietenie lui Tipătescu: „de opt ani trăim împreună ca fraţii”. Imoral în viaţa personală, acesta îi trădează încrederea prietenului său şi trăieşte o poveste de iubire alături de Zoe, jucând perfect rolul celui care din prietenie are grijă de soţia neglijată din cauza politicii, totul cu acordu lui Trahanache: „trebuie să stai cu Joiţica, i-e urât singură”.

Faţă de Zoe, Tipătescu se comportă ca un îndrăgostit autentic, gata de gesturi iraţionale pentru a-şi dovedi sentimentele şi pentru a o apăra pe fiinţa iubită. În faţa ei este sensibil şi fermecător, o iubeşte sincer şi e gata să renunţe la postul de prefect şi să fugă în lume cu ea pentru a o salva de ruşinea pe care i-ar fi adus-o acesteia publicarea scrisorii. Chiar dacă nu este de acord la început cu soluţionarea pe care o propune Zoe, el va ceda insistenţelor acesteia pentru că o iubeşte cu adevărat.

Faţă de Pristanda el îşi arată inteligenţa şi abilitatea politică întrucât ştie pe cine să atragă de partea sa aşa că îi iartă poliţaiului micile hoţii deoarece intuieşte că acesta îi poate deveni o slugă devotată pentru care orice solicitare din partea sa, atâta timp cât se află la putere, este mai presus de lege.

În general, el se dezice de deciziile pe care le ia şi caută circumstanţe atenuante care să îi justifice lipsa sa de justiţie şi consecinţele acesteia: când e obligat să îl susţină pe Dandanache, el îşi găseşte o justificare-„e simplu, dar îl prefer, cel puţin e onest, nu e un mişel”- dar când vede că alesul e mai canalie decât Caţavencu se minunează-„Ce lume! Ce lume! Ce lume!”- de parcă el nu ar face parte din lumea aceasta faţă de care îşi exprimă dezaprobarea. Cu toate acestea, el are un oarecare simţ al justiţiei, întrucât se revoltă şi este frustrat văzând cum câştigă alegerile cel ce are cele mai puţine calităţi şi se simte uşor vinovat de contribuţia sa: „unde eşti, Caţavencule, să te vezi răzbunat!”.

Cu toate că are şi defecte, Tipătescu este însă un personaj simpatic: el vorbeşte corect, nu are ticuri şi este deştept-fapt ce conferă veridicitate piesei dar care este o excepţie surprinzătoare având în vedere ironia lui Caragiale care, prin comicul de intenţie îşi pune personajele în situaţii ridicole, groteşti şi le arată cu degetul defectele.

Opinie

-apropierea tragicului de comic => originalitatea viziunii caragialiene

-valorificare unor elemente moderne => progresul adus speciei

Astfel, I.L.Caragiale surprinde o lume căzută în derizoriu, în ridicol dar căreia personajele îi acordă o importanţă hiperbolizată investindu-şi toată energia şi avântul în acţiuni minore lipsite de esenţă. Fără a fi înzestrate cu cele mai insignifiante repere morale, singurul lucru care le rămâne este să mimeze comportamente şi sentimente: dragoste, onoare, trădare sau implicare politică. Astfel, în profunzimea viziunii caragialiene se dezvoltă un element modern al dramaturgiei, apropierea tragicului de comic până la estomparea graniţei dintre cele două.

Concluzie

Aşadar, comedia „O scrisoare pierdută” se dovedeşte de o vie actualitate, redând imaginea unei lumi de carnaval, căzută în ridicol şi guvernată de automatisme, de ambiţii nejustificate. Tehnica realismului păstreză totuşi iluzia de viaţă, ceea ce permite spectatorului o perspectivă tragi-comică asupra evenimentelor prezentate.






| | | | |
Tausche dein Hausarbeiten

G 2 - Cached Page: Wednesday 27th of March 2024 12:11:32 PM