O
scrisoare pierdută
-tema
şi viziunea/particularităţi de construcţie/caracterizare/tipuri
de comic -
Perioada
de după 1860
se caracterizează prin transformări importante în cultura română,
reprezentând deschiderea epocii
marilor clasici
printr-un spirit de modernizare impus de tânăra generație. Un rol
esențial în dezvoltarea culturii românești l-a avut Societatea
Junimea
ce a constituit o mișcare
de sinteză și manifestare a spiritului critic,
activând din anul 1863 până la sfârșitul secolului XIX.
Junimiștii s-au raportat critic la generația pașoptistă,
susținând promovarea unei literaturi originale, cu specific
românesc, dar raportată la cea europeană și criticând lipsa de
echilibru dintre paradigma culturală impusă de „arderea
etapelor”
și capacitatea de receptare critică a acesteia. În 1867,
societatea înființează o tipografie, o librărie și o revistă
proprie, Convorbiri
literare,
în paginile căreia vor fi publicate articolele lui Maiorescu și
operele marilor clasici, Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
Dramaturgia
cunoaşte
o desăvârşire în această perioadă, specia comediei fiind
cultivată cu precădere la un nivel estetic superior de către
I.L.Caragiale care oferă o frescă a societăţii româneşti
sfâşiate de „formele fără fond” contemporane sieşi dar care
se dovedesc de o eternă actualitate. Pe scurt, comedia,
alături de tragedie, a apărut în Antichitate cu scopul de a
sancţiona scenic defecte ale naturii umane surprinzând într-o
manieră satirică tipuri umane şi moravuri ale societăţii şi
având întotdeauna un final fericit. Pe scena dramaturgiei
româneşti, specia a luat amploare în perioada paşoptistă prin
intermediul lui Vasile Alecsandri ale cărui piese au avut ca subiect
formele hibride ale civilizaţiilor din secolul al XIX-lea ce se
înscriau în sfera ridicolului
A
treia din seria celor patru comedii ale lui I.L. Caragiale, „O
scrisoare pierdută”, a avut premiera pe scena Teatrului Naţional
din Bucureşti la 13 noiembrie 1883 şi a fost publicată ulterior în
1885 în revista „Convorbiri Literare”. Sursa
de inspiraţie
au constituit-o în acest caz, noile alegeri impuse de guvernul
liberal odată cu revizuirea Constituţiei din acelaşi an cu
apariţia piesei. Viziunea realistă a dramaturgului este susţinută
de personajele acţionează ca nişte marionete lipsite de valori
morale şi de interioritate. Opera lui Caragiale se pliază aşadar
pe ideile junimiste şi pe estetica realismului, viziunea sa despre
societatea autohtonă coinicizând cu cea a lui Titu Maiorescu
exprimată în teoria formelor fără fond.
Comedia
„O scrisoare pierdută” exprimă vocaţia de scriitor realist al
lui Caragiale atât prin spiritul de observaţie critic cât şi prin
preocuparea pentru fenomenul social. Obiectivitatea, veridicitatea
realizată prin tehnica
acumulării detaliilor,
tipică acestui curent, plasarea acţiunii într-un timp şi spaţiu
reale bine definite, dar şi caracterul general al situaţiilor
expuse reprezintă trăsăturile fundamentale ale operei. Personajele
ţin de domeniul ridicolului întrucât râsul este considerat un
mijloc de ameliorare a moravului şi a tragicului din spatele unei
situaţii, atitudine prin care scriitorul atinge dezideratul educativ
al artei.
Genul
dramatic
denumeşte aşadar o formă complexă de artă, cuprinzând operele
literare al căror scop este de a fi reprezentate scenic. Viziunea
despre lume este obiectivată şi redată prin replicile
personajelor, completate în didascalii de elemente nonverbale şi
paraverbale ce au rolul de a fixa personajele, elmenetele de statut
social care le definesc precum şi a de a oferi informaţii despre
trăirile, mimica şi gesturile lor. Modalitatea compoziţională de
bază este deci dialogul iar structura este specifică, acţiunea
organizându-se în acte şi scene.
Compoziţia
textului dezvăluie arta construcţiei clasice astfel încât cele
patru acte cu un număr variabil de scene marchează etape esenţiale
în evoluţia subiectului. Opera fiind destinată reprezentării
scenice, timpul
este limitat, aşadar acţiunea este concentrată, plină de suspans
iar personajele sunt aduse în scenă pe măsura amplificării
conflictului fapt ce sporeşte tensiunea dramatică. În acest sens
se observă că piesa debutează ex-abrupto, în plină intrigă,
expoziţiunea desfăşurându-se în afara cadrului scenic.
Aparţinând speciei comediei, piesa „O scrisoare pierdută”
întruneşte caracterisiticile
acesteia:
personajele aparţin păturilor de jos şi de mijloc ale societăţii,
situaţiile surprinse sunt de natură să stârnească râsul
spectatorului, limbajul are ca model vorbirea comună iar finalul
este fericit, presupunând ameliorarea conflictelor.
Titlul
anticipează intriga piesei desemnând obiectul care devine
instrument al şantajului. Acesta este reprezentat de o scrisoare de
dragoste adresată de Tipătescu, prefectul judeţului, lui Zoe
Trahanache iar articolul nehotărât „o” are ca efect
generalizarea, sugerând banalitatea şi repetabilitatea
evenimentului. Precizarea iniţială „în zilele noastre” susţine
actualitatea situaţiilor prezentate. Spaţiul
scenic
este restâns având şi funcţia simbolică a jocurilor de culise;
se subliniază faptul că deciziile majore sunt luate în spaţiul
privat şi nu în cel public.
Conflictul
derizoriu al jocurilor de interese îmbracă aparenţa unei
confruntări între două grupări politice, una conservatoare
reprezentată de Trahanache, Zoe, Tipătescu, Brânzovenescu,
Farfuridi iar alta reformatoare constituită în jurul lui Caţavencu
care speră să treacă la putere. Conflictul se amplifică treptat
prin tehnica bulgărelui de zăpadă care presupune proliferarea
situaţiilor tensionate şi implicarea unui număr din ce în ce mai
mare de personaje. Cetăţeanul turmentat menţine tensiunea
dramatică prin pierderea repetată a scrisorii iar Dandanache la
rândul său reprezintă elementul surpriză, lovitura de teatru.
Acţiunea
evoluează
într-un ritm alert, desfăşurându-se concentric întrucât
situaţia finală coincide cu cea iniţială. Actul
întâi
cuprinde expoziţiunea şi intriga iar atenţia este focalizată
asupra unui personaj de referinţă, Ştefan Tipătescu, surprins
într-o ipostază specifică pieselor lui Caragiale, citind ziarul.
Este subliniată relaţia de vasalitate dintre prefect şi poliţaiul
oraşului, Pristanda, care execută toate ordinele în schimbul
trecerii cu vederea a unor mici fărădelegi. Referinţa la
scrisoarea pe care o deţine Caţavencu conturează situaţia-intrigă
ce se definitivează în scena a patra prin apariţia lui Trahanache
care dezvăluie şantajul. Actul
al doilea
se realizează prin alternarea unor scene în care apar fie cuplul
imoral fie triunghiul conjugal Tipătescu-Zoe-Trahanache. Tensiunea
dramatică se intensifică odată cu arestarea ilegală a lui
Caţavencu, refuzul său de a negocia, acceptarea într-un final de
către Tipătscu a candidaturii lui precum şi teoria conspiraţiei
pe care Farfuridi şi Brânzovenescu o dezvoltă. În final are loc o
răsturnare de situaţie reprezentată de depeşa primită prin care
se solicită desemnarea lui Agamemnon Dandanache. Actul
al treilea
surprinde lovitura de teatru reprezentată de numirea candidatului
după discursurile demagogice susţinute de Farfuridi şi de
Caţavencu. Încăierarea organizată de Pristanda în care Caţavencu
pierde scrisoarea din căptuşeala pălăriei devine metafora unei
lumi haotice. Actul
final
are menirea de a ameliora tensiunea şi starea conflictuală prin
apariţia cetăţeanului turmentat care restituie scrisoarea regăsită
destinatarului. Comedia se încheie cu banchetul organizat de
Caţavencu în cinstea noului ales ce reuneşte toate personajele şi
care conturează o atmosferă de veselie generală prin care este
sărbătorit un regim „curat constituţional”.
Viziunea
satirică este conturată prin intermediul personajelor care,
potrivit tiparului clasic al comediei, ilustrează defecte umane
evidenţiate prin comicul de caracter. Criticul Pompiliu
Constantinescu identifică în piesa „O scrisoare pierdută”
unele tipologii clasice: încornoratul-Trahanache, cocheta
adulterină-Zoe, servitorul umil-Pristanda, politicianul
demagog-Caţavencu şi Farfuridi, rezoneorul- Brânzovenescu şi
cetăţeanul. Relaţiile dintre aceştia sunt definitorii în
conturarea caracterului fiecăruia, constituindu-se în principala
modalitate de caracterizare indirectă.
Se
observă prezenţa diferitor tipuri
ale categoriei estetice a comicului,
de situaţie, de limbaj, de moravuri şi de caracter, relevante în
conturarea personajelor şi a temei piesei, derizoriul unei societăţi
care se consideră mult superioară adevăratei sale condiţii. În
primul rând se remarcă comicul
de situaţie
bazat pe drumul circular al scrisorii şi al cărui protagonist este
Cetăţeanul turmentat. În primul act, el vine ca un bun cetăţean,
fost poştaş, să returneze scrisoarea „andrisantului”, însă
îşi dă seama că nu o mai are asupra sa. În actul final se
desfăşoară o scenă similară în care de această dată
Cetăţeanul este în posesia scrisorii pe care i-o înmânează lui
Zoe. Triunghiul conjugal oferă pretextul unor alte scene comice, în
care „încornoratul” îi oferă amantului prezumţia de
nevinovăţie considerând scrisoarea un fals, o unelată polititcă.
Prezenţa cuplului comic Farfuridi-Brânzovenescu amplifică
amuzamenul general prin teoria conspiraţiei pe care o elaborează
împreună şi prin lipsa de logică a argumentelor pe care le
folosesc în discursul electoral.
În
ceea ce priveşte comicul
de caracter
se observă că în cazul fiecărui personaj, este selectată o
trăsătură definitorie care este hipertrofiată până la
eliminarea tuturor celorlalte. Astfel se pierde latura psihologică,
personajele sunt separate de orice trăire interioară şi sunt
etichetate după singura caracterisitcă. Comicul de caracter
configurează personajul în două modalităţi: prin evidenţierea
unei „monomanii” sau prin rolul de compoziţie iar din împletirea
celor două modalităţi iau naştere personaje care pot fi încadrate
în două tipologii bazate pe criterii diferite.
Comicul
de moravuri
se desprinde dintre celelalte categorii datorită rolului educativ cu
care este asociat. Lista viciilor satirizate în „O scrisoare
pierdută” este variată începând cu adulterul, prostia,
incultura, infatuarea şi culminând cu demagogia şi corupţia.
Acestea sunt surprinse în forma cea mai pură în toate categoriile
sociale, de la cea mai joasă la burghezia ce alătuieşte clasa
politică. Discursurile potenţialilor conducători, Farfuridi şi
Caţavencu dovedesc o lipsă totală de logică şi de moralitate iar
Dandanache triumfă şi este sărbătorit cu fast. Presa este la
rândul ei criticată, publicaţiile „Răsboiul” şi „Răcnetul
Carpaţilor” fiind dornice de scandaluri mondene şi totodată
formatoare a opiniei publice întrucât oamenii obişnuiţi le citesc
cu „sfinţenie”.
Comicul
de limbaj completează
ridicolul situaţiilor în care sunt plasate personajele la rândul
lor din sfera derizoriului. El constituie în acelaşi timp o
modalitate de caracterizare indirectă şi redă culoarea locală şi
temporală din Bucureştiul de la finalul secolului al XIX-lea.
Agramatismul se regăseşte la majoritatea personajelor cu excepţia
lui Zoe şi a lui Tipătescu dezvăluind incultura şi parvenitismul.
Discursul lui Caţavencu abundă în neologisme preluate ad-literam
(faliţi, travaliu, opiniune) şi care îi trădează lipsa de
cultură dar şi dorinţa acerbă de progres rapid, de a se remarca
şi de a impresiona alegătorii. Ticurile verbale denotă fie
diplomaţia şi răbdarea în cazul lui Trahanache, fie atitudinea
umilă, gata mereu să îşi aprobe superiorii a lui Pristanda.
Truismele prezente în discursul lui Caţavencu pun în lumină
confuzia oratorului şi demagogia candidatului care doreşte să pară
intelectual: „un popor care nu merge înainte stă pe loc”.
Comicul
de nume este
desăvârşit la Caragiale, pentru că, spre deosebire de precursorul
său, alege nume subtile, care să îşi dezvăluie adevăratele
semnificaţii pe măsură ce trăsăturile dominante de caracter ale
acestora se manifestă şi care uneori induc în eroare. Astfel,
prenumele Zaharia face trimitere la procesul de zaharisire, întrucât
el este conservatoristul, ticăitul care are nevoie de „puţintică
răbdare” din partea interlocutorului pentru a procesa informaţiile
iar Trahanache vine de la trahana, o cocă moale, uşor de modelat,
aşa cum este şi el în mâinile soţiei sale, Zoe, care conduce din
umbră atât familia ei cât şi jocurile politice de culise.
Caţavencu poate fi asociat fie cu caţaveică, haină cu două feţe,
aşa cum are si politicianul demagog care lăcrimează în faţa
audienţei când vorbeşte de „ţărişoara” lui dar care nu se
dă în lături de la şantaj pentru a obţine postul pe care şi-l
doreşte, fie de la caţă, persoană răutăcioasă şi sâcâitoare,
aşa cum se dovedeşte acesta a fi când recurge la o metodă
josnică, ameninţând cu defăimarea Zoei în lipsa unei susţineri
din partea lui Trahanache. Asocierea Agamiţă Dandanache sugerează
încurcăturile pe care acesta le provoacă precum şi lipsa de
seriozitate pentru că numele său este un diminutiv copilăresc al
numelui marelui erou grec, Agamemnon. Pristanda denumeşte un joc
popular în care se bate pasul pe loc, aşa cum face şi poliţaiul
oraşului care e gata să serveasă pe oricine vine la putere pentru
a-şi păstra postul şi pentru a cădea în graţiile acestuia; el
este executantul mereu la datorie care în schimb aşteaptă să i se
treacă cu vedere micile găinării. Cuplul comic
Farfuridi-Brânzovenescu suerează complementaritatea dintre cei doi
care alcătuiesc un tot în modul de gândire şi în alianţa pe
care o fac la cel mai mic semn de trădare, fie ea imaginară sau
reală. Cel mai puţin atins de ironia autorului este Tipătescu al
cărui nume provine fie de la tip, ce anticipează încadrarea
acestuia în tipul junelui prim fie de la interjecţia tipa-tipa ce
sugerează viclenia şi abilitatea acestuia de a se strecura pe scena
politică dar şi de a anula orice bănuială din partea lui
Trahanache cu privire la relaţia extraconjugală cu Zoe.
Se
observă faptul că personajele se înscriu în tipurile umane
specifice comediei clasice: Trahanache este încornoratul,
Zoe-cocheta adulterină, Tipătescu-junele prim, Caţavencu-demagogul
politic, Pristanda-poliţaiul iar Farfuridi-prostul fudul. Cu toate
că majoritatea personajelor sunt plate, au o singură trăsătură
dominantă de caracter care le guvernează existenţa, deciziile şi
comportamentul, există două figuri complexe care animă cadrul
banal, în care toţi ceilalţi par să aibă stereotipii de la care
nu se abat, şi anume Zoe şi Tipătescu. Cei doi sunt feriţi de
ironia şi cinismul autorului pentru că au o inteligenţă aparte,
nu au alt morav în afară de aventura pe care o trăiesc dar pentru
care pot fi găsite anumite circumstanţe atenuante.
Astfel,
Ştefan Ţipătescu este prefectul unui „judeţ de munte”,
prieten cu Zaharia Trahanache şi amant al soţiei acestuia, Zoe. El
este implicat direct în conflictul politic ce se va adânci odată
cu şantajul declarat de Caţavencu, avocatul liberal însetat de
putere care vrea să obţină cu orice preţ „mandatul de deputat”.
Trăsăturile acestuia se desprind prin mijloace şi modalităţi
atât ale caracterizării directe cât şi indirecte, din gesturi,
atitudini şi comportament.
În
ceea ce priveşte caracterizarea de către alte personaje, acestea îi
evidenţiază atât calităţile cât şi defectele. Trahanache îl
consideră „băiat bun”, deştept, cu carte dar iute, n-are
cumpăt ceea ce „nu face pentru un prefect”, intuindu-i defectul
principal. Poziţia privilegiată a lui Tipătescu este descrisă de
Pristanda: „de-o pildă, conu’ Fănică: moşia moşie, foncţia
foncţie, coana Joiţica coana Joiţica; trai neneaco cu banii lui
Trahanache...babachii”, poliţaiul executant intuind în
simplitatea lui că prefectul se bucură de tot ce şi-ar putea dori
cineva: avere, poziţie socială înaltă şi iubire. Prin
intermediul autocaracterizării, personajul se defineşte ca un om
integru, direct, onest, respingând implicarea sa în jocuri de
culise şi dovedindu-şi ipocrizia: „Eu sunt un om căruia îi
place să joace pe faţă”. De asemenea, el e convins de importanţa
sa în organizarea partidului, afirmând cu o oarecare trufie: „Mi-am
sacrificat cariera şi am rămas între dvs. ca să organizez
partidul, că fără mine nu aţi fi fost niciodată un partid”.
Şt.
Tipătescu se defineşte în special prin acţiunile sale, prin
manifestări şi prin modul în care relaţionează cu celelalte
personaje. Didascaliile îi surprind gesturile, ţinuta şi miminca:
„nervos”, „desperat îşi frânge mâinile”, „puţin
agitat” sau „râde silit” în momentul în care Trahanache îi
relatează despre şantajul pus în aplicare de Caţavencu,
trădându-şi vinovăţia în faţa oricui mai puţin a prietenului
care are o încredere totală în el. În ceea ce priveşte
delimitarea atribuţiilor sale, aceasta nu pare să existe cel puţin
în concepţia sa de impulsiv care e gata să îi ofere titluri,
funcţii su moşia Zăvoiului lui Caţavencu în schimbul scrisorii,
de parcă administrarea judeţului s-ar fi făcut după bunul său
plac. Când avocatul refuză, prefectul devine agresiv: „Nu ştiu
ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul! [...]Mişelule! Te ucid ca pe
un câine!”.
Faţă
de Trahanache, el se comportă ca un ipocrit, dovedindu-se un maestru
în arta disimulării: când află de la „venerabilul” despre
scrisoare se preface indignat pentru a-şi ascunde teama, se miră de
îndrăzneala lui Caţavencu şi se arată hotărât să îl
pedepsească: „îl împuşc, îi dau foc”. Spectacolul are
efectul dorit, Trahanache nu numai că nu îşi pune problema că
scrisoarea ar fi veritabilă ci îi şi declară strânsa prietenie
lui Tipătescu: „de opt ani trăim împreună ca fraţii”. Imoral
în viaţa personală, acesta îi trădează încrederea prietenului
său şi trăieşte o poveste de iubire alături de Zoe, jucând
perfect rolul celui care din prietenie are grijă de soţia neglijată
din cauza politicii, totul cu acordu lui Trahanache: „trebuie să
stai cu Joiţica, i-e urât singură”.
Faţă
de Zoe, Tipătescu se comportă ca un îndrăgostit autentic, gata de
gesturi iraţionale pentru a-şi dovedi sentimentele şi pentru a o
apăra pe fiinţa iubită. În faţa ei este sensibil şi fermecător,
o iubeşte sincer şi e gata să renunţe la postul de prefect şi să
fugă în lume cu ea pentru a o salva de ruşinea pe care i-ar fi
adus-o acesteia publicarea scrisorii. Chiar dacă nu este de acord la
început cu soluţionarea pe care o propune Zoe, el va ceda
insistenţelor acesteia pentru că o iubeşte cu adevărat.
Faţă
de Pristanda el îşi arată inteligenţa şi abilitatea politică
întrucât ştie pe cine să atragă de partea sa aşa că îi iartă
poliţaiului micile hoţii deoarece intuieşte că acesta îi poate
deveni o slugă devotată pentru care orice solicitare din partea sa,
atâta timp cât se află la putere, este mai presus de lege.
În
general, el se dezice de deciziile pe care le ia şi caută
circumstanţe atenuante care să îi justifice lipsa sa de justiţie
şi consecinţele acesteia: când e obligat să îl susţină pe
Dandanache, el îşi găseşte o justificare-„e simplu, dar îl
prefer, cel puţin e onest, nu e un mişel”- dar când vede că
alesul e mai canalie decât Caţavencu se minunează-„Ce lume! Ce
lume! Ce lume!”- de parcă el nu ar face parte din lumea aceasta
faţă de care îşi exprimă dezaprobarea. Cu toate acestea, el are
un oarecare simţ al justiţiei, întrucât se revoltă şi este
frustrat văzând cum câştigă alegerile cel ce are cele mai puţine
calităţi şi se simte uşor vinovat de contribuţia sa: „unde
eşti, Caţavencule, să te vezi răzbunat!”.
Cu
toate că are şi defecte, Tipătescu este însă un personaj
simpatic: el vorbeşte corect, nu are ticuri şi este deştept-fapt
ce conferă veridicitate piesei dar care este o excepţie
surprinzătoare având în vedere ironia lui Caragiale care, prin
comicul
de intenţie
îşi pune personajele în situaţii ridicole, groteşti şi le arată
cu degetul defectele.
Opinie
-apropierea
tragicului de comic => originalitatea viziunii caragialiene
-valorificare
unor elemente moderne => progresul adus speciei
Astfel,
I.L.Caragiale surprinde o lume căzută în derizoriu, în ridicol
dar căreia personajele îi acordă o importanţă hiperbolizată
investindu-şi toată energia şi avântul în acţiuni minore
lipsite de esenţă. Fără a fi înzestrate cu cele mai
insignifiante repere morale, singurul lucru care le rămâne este să
mimeze comportamente şi sentimente: dragoste, onoare, trădare sau
implicare politică. Astfel, în profunzimea viziunii
caragialiene
se dezvoltă un element modern al dramaturgiei, apropierea tragicului
de comic până la estomparea graniţei dintre cele două.
Concluzie
Aşadar,
comedia „O scrisoare pierdută” se dovedeşte de o vie
actualitate, redând imaginea unei lumi de carnaval, căzută în
ridicol şi guvernată de automatisme, de ambiţii nejustificate.
Tehnica realismului păstreză totuşi iluzia de viaţă, ceea ce
permite spectatorului o perspectivă tragi-comică asupra
evenimentelor prezentate.