<
>
Download

Seminararbeit
Geschichte / Historik

Romania

School mark B, year 2

Yusuf I. ©
5.30

0.13 Mb
sternsternsternsternstern_0.2
ID# 73435







Tema şi viziunea despre lume reflectate într-un text aparţinând perioadei paşoptiste /

Ideologia promovată de „Dacia literară” reflectată într-o operă studiată


Perioada paşoptistă (1830-1860) s-a caracterizat, în plan literar, prin asimilarea tot mai hotărâtă a romantismului, chiar dacă exponenţii săi nu şi-au atribuit calitatea de romantici. Este vorba despre un romantism impur, care a convieţuit cu tendinţele neoclasice şi realiste. Deschiderea spre europenizare s-a manifestat prin importul masiv de „noutăţi”, de „mode” (mai ales pariziene), nu întotdeauna oportune şi nici bine asimilate.

Pe de altă parte, dorinţa de modernizare s-a confruntat cu inerţia vechilor tipare de mentalitate medievală şi de limbaj artistic învechit. Sensul evoluţiei a fost, în esenţă, de a adapta formula romantică („moda”) la specificul naţional.

În ceea ce priveşte proza narativă, aceasta era, la începutul perioadei paşoptiste, singurul gen cu o oarecare tradiţie în literatura noastră, prin cronicile moldoveneşti şi munteneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea şi prin lucrările lui Dimitrie Cantemir. După 1800 dezvoltarea ei a fost stimulată de modelele romantice europene şi de apariţia primelor publicaţii româneşti, majoritatea creaţiilor epice fiind tipărite mai întâi în gazetele timpului, ceea ce explică anumite trăsături: structura foiletonică, dimensiunile reduse, accesibilitatea pentru un public larg, mesajul educativ şi patriotic, adresarea directă către un interlocutor real sau imaginar (adesea, cititorul).

Cum literatura noastră paşoptistă se situează în romantismul de tip Biedermaier, proza reflectă caracteristicile acestuia. Dacă High Romanticism-ul european cultiva metafizicul, idealitatea, visul şi utopia, Biedermaier-ul prezintă istoria, moravurile, viaţa familială etc. într-un mod empiric şi mai obiectiv. Personajele sunt dominate de o singură trăsătură, subliniată excesiv.

Se insistă pe antiteza dintre eroii pozitivi şi negativi. Omul apare ca o fiinţă unilaterală, situată în situaţii şi conflicte schematice, în subiecte de melodramă bazate pe coincidenţe, lovituri de teatru şi scene lacrimogene.

Proza paşoptistă este, de asemenea, una a mixărilor de genuri şi de specii. Prin hibridizare, se creează, în opinia lui N. Manolescu, trei tipuri principale: biograficul (proza memorialistică, însemnările de călătorie, jurnalul şi proza epistolară), melodramaticul şi istoricul. Alte formule epice de succes în epocă sunt fiziologia, proza poematică şi romanul sentimental.


Un rol important în orientarea literaturii noastre paşoptiste către originalitate şi valoare estetică l-a jucat revista „Dacia literară”, prima revistă literară din cultura noastră. Editată la Iaşi, în ianuarie – iunie 1840, sub direcţia lui Mihail Kogălniceanu, ea a apărut pe fondul tendinţei de emancipare socială şi istorică din preajma Revoluţiei de la 1848. Numele revistei este sugestiv.

Prin evocarea Daciei strămoşeşti ca vatră a etnogenezei se exprimă dorinţa de unitate cultură a tuturor românilor, ca o prefaţă la unificarea politică şi istorică. Este afirmată astfel puternic ideea de naţiune română şi se impune imaginea Daciei ca topos romantic, după ce autorii din literatura veche, umanişti şi iluminişti, dezvoltaseră tema romanităţii. Resimţită de oficialităţile statale moldovene ca o publicaţie subversivă, revista a fost interzisă după numai cinci numere, dar spiritul şi obiectivele ei au fost continuate de alte reviste – Propăşirea, Pruncul român, România literară, editate de aceiaşi scriitori militanţi paşoptişti.

Programul revistei a fost expus în primul număr, din 30 ianuarie 1840, în articolul Introducţie, redactat de Mihail Kogălniceanu. Autorul prezintă mai întâi realizările tinerei prese româneşti de până în acel moment şi laudă efortul lui Gheorghe Asachi şi Ion Heliade-Rădulescu depus în acest sens. Totuşi, constată el, gazetele, ca şi suplimentele lor literare, consacră prea mult spaţiu politicii şi au un caracter prea provincial. Dacia literară apare pentru a corecta aceste neajunsuri: se va consacra numai literaturii naţionale, publicând „producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune” pentru a fiun repertoriu general al literaturii româneşti”. Revista promovează unitatea în diversitate, asumând rolul de liant cultural între provincii, fără a elimina specificul local.

Subliniind rolul eticii publicistice, Kogălniceanu anunţă că redactorii vor evita scandalurile şi polemicile inutile, practicând o critică obiectivă, nepărtinitoare, întemeiată pe criterii estetice („vom critica cartea, iar nu persoana”).

Una dintre ideile majore din articolul-program Introducţie este combaterea imitaţiilor după autori străini şi a traducerilor de proastă calitate. În opinia lui Kogălniceanu, acestea împiedică dezvoltarea sănătoasă a literaturii române, devenind „o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional”. Aşadar, imitaţiile şi traducerile inutile sunt inamicii specificului naţional, ai originalităţii, pe care autorul o consideră „însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi.” Dorind să contribuie la crearea unei autentice şi valoroase literaturi naţionale, Kogălniceanu recomandă ca surse de inspiraţie pentru scriitori: istoria naţională, frumuseţile geografice şi folclorul românesc.

Urmându-i îndemnul, romanticii noştri paşoptişti „au creat eroi naţionali şi au descoperit folclorul” (G. Călinescu).

În jurul revistei s-a creat un curent naţional (prin militantismul pentru unificarea românilor), istoric (prin trezirea conştiinţei naţionale, descoperirea trecutului istoric şi valorificarea lui în literatură) şi popular (literatura, cultura se deschid către mase, nemaifiind un apanaj al elitelor; producându-se astfel „democratizarea culturii”). De asemenea, Dacia literară a fost tribuna romantismului românesc în formele lui preeminesciene.


Epicul istoric a fost inaugurat de C. Negruzzi prin nuvela romantică Alexandru Lăpuşneanul, publicată în primul număr al „Daciei literare” (1840). Ea corespunde interesului general din epocă pentru resuscitarea valorilor trecutului naţional ca mijloc de emancipare a conştiinţei contemporanilor.

Sursa de inspiraţie directă este „Letopiseţul Ţării Moldovei” al lui Grigore Ureche, capitolul „A doua domnie a lui Alexandru – vodă Lăpuşneanul, carile apoi au tăiat 47 de boieri”. De aici, Negruzzi preia întâmplările majore din cea de-a doua domnie (1564 – 1569), amănunte despre conflictul domnitorului cu boierii şi câteva replici devenite emblematice (între care şi mottourile capitolelor I şi IV).

Scenariul deznodământului pe care îl are vornicul Moţoc este inspirat dintr-un episod amintit în cronica lui Nicolae Costin, în care Alexandru Iliaş Vodă îl aruncă pe boierul Batişte Veleli „pe mâna ţăranilor” care-l ucid.

Negruzzi evocă o epocă zbuciumată din trecutul Moldovei, în care domnitorii se succed repede în scurte domnii uzurpate de intrigile şi comploturile marii boierimi moldave, dar şi de ingerinţa politică şi militară a marilor puteri, Polonia şi Poarta Otomană. Pentru tron se dau lupte sângeroase şi se comit asasinate. În acest context, reînscăunarea lui vodă Lăpuşneanu, cu sprijin otoman şi împotriva voinţei boierilor, ilustrează, în formă excesivă, romantică, setea de putere absolută şi de răzbunare crudă a despotului medieval.

Nuvela are o construcţie foarte riguroasă, în patru capitole asemănătoare cu cele patru acte ale unei drame. Expoziţiunea prezintă circumstanţele reîntoarcerii lui Lăpuşneanu pe tronul Moldovei, rezumate în stil cronicăresc, printr-o frază recapitulativă, şi prin dialogul dintre erou şi însoţitorul său, vornicul Bogdan, privitor la starea ţării sub domnia lui Tomşa. Intriga se instalează imediat, odată cu primirea, în tabăra instalată la hotarele Moldovei, a delegaţiei de boieri veniţi să descurajeze tentativa lui Lăpuşneanu de a se reinstala pe tronul ţării.

El organizează la Curte un mare ospăţ, pregătind în taină uciderea lor, spre a se răzbuna pentru că l-au trădat în prima domnie. Spancioc şi Stroici, lucizi, prudenţi şi suspicioşi, fug în Polonia. Punctul culminant evocă scena măcelăririi boierilor şi a slugilor acestora, urmată de lapidarea vornicului Moţoc. Ultimul capitol aduce deznodământul: bolnav de friguri, agonizând în Cetatea Hotinului, domnitorul cere, într-un scurt moment de căinţă, să fie călugărit.

I se dă numele eclesiastic de Paisie, dar, scăpat din ghearele morţii, redevine ameninţător şi însetat de răzbunare, punând în primejdie chiar viaţa fiului său. Spancioc şi Stroici, Doamna Ruxanda şi mitropolitul Teofan hotărăsc otrăvirea tiranului.

Fiecare capitol este alcătuit din îmbinarea scenelor cu rezumatul narativ. Reprezentarea faptelor prin dialog produce prezenteificarea şi vivificarea istoriei. De asemenea, fiecare capitol poartă un motto care esenţializează întâmplările sau subliniază prezenţa unor personaje. Motto-urile sunt dispuse simetric. Primul („Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”) şi ultimul („De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…”) reproduc două celebre enunţuri rostite de Lăpuşneanu (evocate şi de Ureche în cronică), reflectând autoritatea lui despotică, distructivă, împinsă până la iraţional.

Între istoria reală şi realitatea ficţională din nuvelă apar unele deosebiri (licenţe istorice), autorul inventând pentru a face subiectul mai dinamic şi mai spectaculos. În realitate, odată cu revenirea la tron a lui Lăpuşneanu, vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi fostul domnitor, Ştefan Tomşa, au fugit în Polonia, iar aici au fost ucişi din porunca lui Lăpuşneanu.

Negruzzi păstrează personajul Moţoc în subiectul nuvelei şi-i atribuie chiar un rol foarte important în conflict. Moţoc este expresia individualizată a boierimii, iar moartea lui prilejuieşte realizarea personajului colectiv, primul din literatura noastră. În capitolul al III-lea, naratorul urmăreşte cu subtilitate reacţia „norodului” adunat la porţile palatului domnesc din Iaşi după uciderea boierilor.

Mulţimea dezordonată, răscolită de nemulţumiri, se coagulează treptat, devenind „o hidră cu mai multe capete”, şi-şi canalizează furia împotriva vornicului pe care îl va linşa.

Un personaj inventat de autor este Stroici, înfăţişat mereu alături de celălalt spătar, Spancioc, cu care formează grupul oponenţilor tineri, patrioţi şi oneşti ai lui Lăpuşneanu. Spancioc şi Stroici reprezintă elementul justiţiar care şi-a câştigat acest drept tocmai prin moralitate şi curaj. Ei sunt o replică dată celor doi autocratori, Lăpuşneanu şi Moţoc.

Slujba de la Mitropolie şi ospăţul domnesc prilejuiesc acumularea altor detalii creatoare de atmosferă.

Viziunea artistică adoptată de autor este preponderent romantică. El creează un erou excepţional prin cruzime şi sete de răzbunare, erou care evoluează în împrejurări excepţionale, pline de dramatism. După cum demonstrează Nicolae Manolescu (Istoria critică a literaturii române), evocarea are un caracter ilustrativ, întâmplările sângeroase fiind prezentate pentru pitorescul lor macabru.

Naratorul nu rămâne impersonal, ci emite comentarii şi-şi exprimă impresiile în manieră romantică, vorbind despre „urâtul caracter” al domnitorului sau despre „deşănţata cuvântare” rostită la Mitropolie. Pe alocuri, apar neologisme din secolul al XIX-lea („curtezan”, „ministru”, „vivate zgomotoase”, „fripturi cosmopolite”, „letargie”, „azil”, „a intra în favor”, „sateliţii tiranului”, „emigraţi”etc.). Un aspect romantic este şi liniaritatea psihologică a personajelor.

Doamna Ruxandra e angelică, Spancioc şi Stroici sunt justiţiari şi patrioţi, Moţoc este un intrigant şi chiar Lăpuşneanu pare „un Richard al III-lea doar sangvinar şi teatral demonic, fără complexitate” (N. Manolescu). Autorul insistă pe cruzimea lui maladivă, pe detaliile fizice care-i exprimă instinctualitatea primară. „Portretul indică fixaţie şi primitivitate, nu un suflet complicat, contradictoriu.” (N.Manolescu)

În concluzie, nuvela oglindeşte pe deplin programul enunţat de Kogălniceanu în articolul „Introducţie”. Originală prin subiect, inspirată din istoria autohtonă, realizată cu măiestrie scriitoricească, ea a devenit un model pentru autorii ulteriori. G. Călinescu o compara cu tragedia shakespeariană Hamlet, considerând că „echilibrul între convenţia romantică şi realitatea individului e minunea creaţiei lui Negruzzi”.


Caracterizarea personajului principal


Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal, eponim, portretizat în basorelief (imaginea lui se conturează pe fundalul constituit de celelalte personaje).

Urcat pentru a doua oară pe tronul Moldovei, Lăpuşneanu poartă o cruciadă împotriva boierilor, neputându-le ierta trădarea în favoarea lui Despot. Chiar dacă guvernarea absolutistă reprezintă un tip generalizat în Evul Mediu, domnitorul moldovean depăşeşte cadrele ei, prin faptele sale de o extremă cruzime; el nu e pur şi simplu un tiran, ci un autocrator sangvinar, ale cărui fapte treziseră oroarea cronicarului Gr.

În Scrisoarea XIX (Ochire retrospectivă) din ciclul epistolar Negru pe alb (Scrisori la un prietin), Negruzzi încearcă să privească însă obiectiv, comprehensiv, spre epoca lui Lăpuşneanu şi găseşte explicaţii pentru comportamentul lui plin de cruzime: „Un veac era de când aristocraţia domnea şi poporul gemea în ticăloşie şi asuprire! Atunci providenţa, văzând-o bătrână şi sluţită de nelegiuri, tinde mâna şi alege dintre ea pre un neînsemnat boier, pre un oarecare Petre Stolnicul, om prost şi necunoscut. Îl suie pe tron şi îi dă sabia răzbunării în mână.

Acesta, sub numele de Alexandru Lăpuşneanul, va sparge cuibul şi va strivi acest furnicar de intriganţi ce făcea şi desfăcea domni. […] Într-adevăr, Lăpuşneanul retezase trunchiul, dar odraslele creşteau, şi nu era el omul care să ştie a le seca puindu-le stavilă pre însuş poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecată de crudă, şi el de tiran.” Opiniile scriitorului reflectă încercarea de a investiga istoria din unghiul cauzalităţii ei şi cu dezideratele democratice din vremea lui Negruzzi.

Dincolo de aceste consideraţii patetic – insurgente, marele merit al scriitorului este acela de a fi reuşit să creeze într-un spaţiu narativ atât de redus un erou într-adevăr memorabil (Al. Piru, într-o monografie consacrată lui C.Negruzzi, face aprecierea că „Nu se poate închipui un portret mai viu într-un număr mai mic de gesturi şi cuvinte memorabile, într-o compoziţie mai simplă şi în decoruri mai puţine.”).

Mijlocul de caracterizare indirectă cel mai folosit de către narator este situarea personajului, în primele trei capitole mai ales, în centrul câte unei scene. Prin dialog (cu solii, cu doamna Ruxandra, cu boierii şi cu Moţoc, cu Spancioc şi Stroici), se exprimă starea de spirit, dinamica psihologică, natura temperamentală şi trăsăturile caracteriale. Întâlnirea cu delegaţia de boieri trimisă de Tomşa pentru a-l convinge să nu intre în Moldova evidenţiază trăsăturile majore ale lui Lăpuşneanu: o extraordinară dârzenie, autoritatea afirmată cu cinism şi dispreţ, viclenia procedurală.

(„silindu-se a zâmbi”), fostul şi viitorul domnitor îşi provoacă, insinuant, cu perfidie, interlocutorii: „Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile ţării şi am venit să o mântui; ştiu că ţara mă aşteaptă cu bucurie”. Capcana întinsă de el funcţionează, iar boierii, şi mai cu seamă Moţoc, îşi trădează imprudent atitudinea. Este exact reacţia dorită de pretendentul la tron pentru a face dovada fermităţii sale inflexibile, zdrobindu-şi preopinenţii; mesajul său trebuie să exprime o asemenea tărie a voinţei, încât boierii să fie convinşi că nu i vor putea împotrivi, aşa cum nu pot fi anihilate manifestările stihiale: „Să mă întorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt.”. Vorbele eroului sunt mereu memorabile, exprimându-l total şi concis, ceea ce îl determină pe narator să le aşeze în calitate de motto la începutul capitolelor I şi IV – „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…” şi „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…”.

Dar portretul său moral se întrevede şi prin notaţiile sugestive strecurate de narator: „ochii scânteiară ca un fulger”, „muşchii i se suceau în râsul acela şi ochii lui hojma clipeau”. Sugestivă pentru a intui demonizata sete de răzbunare a lui Lăpuşneanu este şi „lectura” mărcilor paraverbale din replicile date de el în acest fragment. Schimbarea furtunoasă a intonaţiei (când exclamativă, când interogativă), intervenţia intempestivă în enunţul interlocutorului, vorbirea tăioasă, accelerată şi tonul radical-superior trădează intensa combustie, la flăcările Infernului, din sufletul său.

Vizionarismul domnitorului este de tip vindicativ, iar luciditate cu care anticipează destinul adversarului său denotă atrofierea sensibilităţii omeneşti. O asemenea fermitate în aplicarea planului punitiv nu poate să aparţină decât unui individ mutilat din punct de vedere afectiv. Faptul e sugerat şi de reacţia târziu controlată faţă de doamna Ruxanda, în partea a doua a nuvelei.

Reproşul abia insinuat de către temătoarea lui soţie stârneşte impulsul pedepsirii imediate: Lăpuşneanu sare „drept în picioare şi mâna lui, prin deprindere, se răzămă pe junghiul din cingătoarea sa.” Gestul e oprit de Providenţă („Mulţămeşte sfântului mare mucenic Dimitrie […] că ne-au oprit a face un păcat, amintindu-ne că eşti mama copiilor noştri.”), dar omul Lăpuşneanu îşi continuă în alt mod impulsul iniţial: îi promite Doamnei „un leac de frică”, încât „jungherul” său va lovi în cele din urmă, într-un mod perfid-monstruos.

În partea a treia, „intervenţiile” subiective ale naratorului în discurs au rolul unui avertisment adresat lectorului, care nu trebuie să se lase înşelat de aparenţele afişate de domnitor. Lăpuşneanu e îmbrăcat cu toată pompa domnească, „împotriva obiceiului său”; după slujba din biserică, atunci când săruta racla cu moaştele Sf. Ioan cel Nou, „el era foarte galben la faţă”; adresându-se boierilor, rosteşte o „deşănţată cuvântare”.

Scena uciderii celor 47 de boieri, apoi cea a sacrificării lui Moţoc constituie punctul culminant în exteriorizarea caracterului sângeros al autocratorului moldav. Lăpuşneanu e de-a dreptul mefistofelic, iar dezlănţuirea sa, de nemăsurată cruzime, atinge o intensitate tragică: personajul pare, aşa cum afirma G. Călinescu, un damnat la trăirea prin sete sangvinară şi la cunoaşterea plăcerii numai prin sadism.

Precum un păpuşar care ţine sforile marionetei lui, domnitorul „se joacă”, delectat, cu „sforile” vieţii lui Moţoc, reducându-l la simpla condiţie de obiect. Devenită inutilă, biata marionetă care şi-a împlinit rostul, şi-a epuizat rolul, este aruncată mulţimii. Tactica iluzionării pusă în scenă de „păpuşar” a funcţionat perfect – publicul s-a lăsat amăgit, confundând realitatea cu spectacolul şi cerând socoteală lui Moţoc.

În fine, ultimul capitol propune un Lăpuşneanu mai divers în stările lui interioare, pendulând între umilinţă în faţa lui Dumnezeu, remuşcare, pocăinţă şi revoltă, furie ameninţătoare, sete de răzbunare. Dar eroul nu poate ieşi din sine însuşi, nu-şi poate anula predeterminările şi trebuie să iasă din scena unei istorii care e grăbită să facă loc altor actori. Semnătura sa, urma trecerii lui furtunoase prin istorie este, după cum notează scriitorul, „o pată de sânge”.

În concluzie, scriitorul surprinde, cu mijloacele narative ale epocii sale, psihologia personajului, individualizându-l. G. Călinescu subliniază veridicitatea eroului, lăsând să se înţeleagă faptul că viziunea artistică a lui Negruzzi porneşte din romantism, dar operează în spiritul realismului: „Lăpuşneanu apare ca orice om viu şi întreg”, încât „echilibrul între convenţia romantică şi realitatea individului e minunea creaţiei lui Negruzzi”. Deşi de o anumită complexitate spectaculoasă a manifestărilor exterioare, personajul rămâne, însă, plat în interioritatea sa psihologică şi static prin cantonarea în registrul cruzimii.

2



| | | | |
Tausche dein Hausarbeiten